Dan Perjovschi: Dacă vreți să faceți democrație și artă în visul unui nebun, faceți, dar fără mine. (Interviu)

Dacă până acum timpanele voastre nu au vibrat la auzirea numelui Dan Perjovschi, iată că  2015 are un început pentru toate. La cafeneaua Verona am avut ocazia să mă întâlnesc și să ascult poveștile minunate ale unui artist ce a spart valurile comunismului. L-aș fi ascultat ore în șir, dar timpul nu a fost de partea noastră. Mi-a transpus vremurile comunismului în viziunea unui artist, a unui intelectual care avea în față un zid – cenzura – și tot ce putea face era să scoată câte o cărămidă din el, doar pentru a putea vedea de partea cealaltă. Am înțeles cât de greu a fost și care era condiția unui artist în acele vremuri. Trebuia să taci și să asculți, iar dacă nu îți convenea ceva, trebuia să taci. Am ascultat, am înțeles, mi-am imaginat, iar acum împart toate aceste povești cu voi. P.S.: A se servi cu un ceai cald.

danfinal

Artwork © Anton George

Povestiți-mi câte ceva despre copilăria dumneavoastră. Cum a fost și, mai ales, cum început totul?

Dan Perjovschi: E un pic mai complicat… Sunt născut la Sibiu și de când eram mic aveam un talent la desen. Desenam.  Și pe vremea aia (eu m-am născut în 1961, în plin comunism) erau așa numitele case …uhm, Palatul Copiilor și Casa Pionierilor și faze de genul ăsta unde dacă aveai un anumit talent, erau anumite cercuri, să zicem, de desen, de modelism, de nu știu ce. Și ai mei știu că m-au dat la un cerc de genul ăsta și profesoara sau profesorul de acolo (nu-mi mai aduc aminte exact) a spus părinților: „uite, gagiul e talentat, dați-l la școala de arte”. Și cum în marile orașe din România de pe vremea aia erau școli generale și licee de artă, se începea din clasa a V-a. Ăsta era un sistem…un model sovietic pentru educația din muzică (sic!) care trebuie să înceapă de la vârste foarte fragede. Și practic începeai studiul artei din clasa a V-a, de la zece ani. Făceai școala generală de arte, pe urmă liceul de arte, iar, pe urmă, facultatea.  Și eu am urmat acest program de învățământ românesc, am parcurs toate etapele și am terminat facultatea de arte, devenind, astfel, artist. Deci nu mi-am pus prea multe întrebări (râde)

Era un fel de balet caraghios și tragic-comic pentru că nu existau reguli scrise ale cenzurii („nu acceptăm femei albastre”, să zicem, ca să știi clar ce nu ai voie să pictezi) era foarte difuz și era la latitudinea cenzorului.

BM: Cum a fost perioada comunismului pentru dumneavoastră, ca artist?

DP: Mai, deci eu am prins, când m-am format ca intelectual, ca artist, am prins anii ăia foarte grei. Copilăria, să spunem anii `70, a fost mult mai relaxată pentru că era o perioadă a unui comunism mai liberal, mai deschis, cu granițele un pic mai deschise, lumea putea circula mai ușor, erau informații, în special americane, occidentale. Pe urmă lucrurile s-au deteriorat, începuse cultul personalității, dictaturile care au avut o componentă enormă artistică culturală, deci cultura a devenit propagandă și asta pe mine m-a prins exact în ultimii ani de liceu și începutul facultății, deci când nu se poate mai prost (se încruntă). Pentru mine, ca intelectual și ca om care se exprimă vizual, a fost catastrofal.

Era perioada comisiilor de cenzură, iar pentru orice fel de lucru expus, tipărit sau jucat, erau comisii de cenzură care veneau să vadă spectacolul sau lucrarea (desenul, pictura), să citească cartea. Se puneau lucrările la zid și venea comisia să zică „asta da”„asta nu”„ce-i cu asta?”„auleoo, avem probleme, scoateți-o”. Era un fel de balet caraghios și tragic-comic pentru că nu existau reguli scrise ale cenzurii (nu acceptăm femei albastre, să zicem, ca să știi clar ce nu ai voie să pictezi) era foarte difuz și era la latitudinea cenzorului. Era și o mare panică pentru că la rândul lor, le era frică să nu aibă probleme la ierarhia superioară. Deși societatea socialistă trebuia să fie egală, era foarte ierarhică.

Era de exemplu, un film, Blow up, al lui Michelangelo Antonioni, care e un film remarcabil, în trei formule, în trei orașe diferite din România și toate cu alte părți cenzurate. Uhhmm, am crescut în această atmosferă și lumea încerca să evite lucrul ăsta și atunci era un fel de limbaj aluziv, un fel de limbaj codat; dacă făceai o natură statică în care puneai lapte  și lapte nu se găsea pe piață, înțelegi, putea deveni un fel de… semn radical și cumva lumea nu voia să înfrunte direct.

Eu, care sunt artist profesionist în primele faze și sunt la un nivel de competiție mondială, îmi dau seama că am pierdut vremea, că nu am invățat ce trebuia, că am fost scos cu totul dintr-un context, că nu am știut istoria artei contemporane, nu am știut practicile contemporane de artă, uhm, e aproape ridicol ca în secolul XXI acum, căprăriile să fie la fel: pictură, sculptură, grafică și sunt ierarhic spuse, pictura e regina balului, sculptura și grafica sunt mai jos. Când acum se poartă intermedia, sunt lucrurile care nu mai au gen, se mișcă liber între artă tehnologică între manualitate, între artă digitală, acum lucrurile nu mai au aceste granițe academice. Și atunci, în lume se petrecuseră revoluții estetice și conceptuale în anii ’60-’70, iar eu nu am știut nimic de ele, n-am știut nici măcar ca există o avangardă românească, că dadaismul, o parte din el e inventat de o parte din oamenii din România, de comunitatea evreiască din România, Tristan Tzara, Victor Brauner, n-am știut de ei, Brancuși, unul dintre cei mai mari sculptori ai lumii în modernitate, ne-a fost promovat doar ca artist popular, cu influențe folk (râde), nu ca un om capabil să facă o sinteză local globală extraordinară.

10457436_888981454469555_3571449861828944216_o

Foto: Dan Perjovschi

BM: Expozițiile dumneavoastră au trecut prin acel sistem de cenzură? Când ați avut prima expoziție personală?

DP: Da, da, toate au trecut. Cu Atelierul 35 Oradea făceam cel puțin patru expoziții pe lună, eram nebuni, făceam în mai multe locuri. A mea, prima expoziție a fost făcută în timp ce eram student la Iași, am făcut expoziție de pictură în holul unui ziar local, Tribuna, care avea o rubrică de cultură. Și aveau un fel de mic hol în care invitau artiști să facă mici expoziții și din când în când și studenți, nu era prea obișnuit, dar invitau. Acolo am avut, cred că în 1984. Și pe urmă, după ce am terminat, prima expoziție a fost în 1987 la Oradea în Galeria Nouă, dar să știi că noi atunci lucram cu un concept de expoziție care seamănă cu localul ăsta (vii și îți atârni lucrările) Eu acum lucrez cu un concept de expoziție în care spațiul e expoziția mea, cu tine cu tot, cu masa asta, înțelegi? E o altfel de gândire, mai integrată, e o gândire care e, să spunem, tot așa între genuri. Eu nu vreau să fiu un obiect care decorează un spațiu, eu sunt spațiul. Lucrez mai mult la nivel de concept, de idee și de raportare, aproape politică la felul în care publicul, lumea trăiește între pereții ăștia. Pe vremea de care tu mă întrebi eram încă la nivel de decorație, atârnam lucrări pe niște pereți, deci eram foarte concentrat pe lucrare și nu pe ce e în jurul ei.

La morgă, unde m-am dus să donez sânge, dacă venea un camion cu morți polițai care erau înțeleși ca teroriști erau aruncați direct în iarbă, dacă erau civili, deci eroi ai revoluției, înăuntru în morgă, deci se făcea o departajare între morții buni și morții răi.

10869692_888981387802895_6824315653906953828_o

Foto: Dan Perjovschi

BM: Cum s-a văzut revolutia din 1989 prin ochii unui artist?

DP: Well, eu am prins-o la Sibiu, unde a fost cu morți și cu bătaie mare generalizată, pentru că Sibiul era condus de Nicu Ceaușescu, de fiul dictatorului și orașul era împănat de armată și de securitate. Înafară de evenimentul în sine, eu tot timpul îl descriu așa:  că istoria din această țară și din lume a fost schimbată de corpurile oamenilor care au ieșit pe stradă, care au avut curajul să iasă la… sacrificiu. Au fost momente și în Sibiu în care erau 80 de oameni în centru care țipau „jos dictatura” și erau numai 80, cu două camioane ne puteau sălta pe toți, da? Și pe urmă, lucrurile se schimbă când vine o masă mare de oameni și simți ca ai o putere fantastică. Sibiul a fost exact tipic pentru revoluția română, a avut un moment din ăsta de curaj enorm, a avut moment în care societatea a învins, în care armata și poliția română s-au retras și au avut momente de confuzie în care așa, din senin, începea să se tragă și nimeni nu știa în cine cu cine și a ieșit o confuzie enormă în care au murit foarte mulți oameni.

Din păcate, este evenimentul în societate în care după 25 de ani nu știm exact ce s-a întâmplat. În mare, acum, începem să bănuim că au fost acte și forme criminale, că a fost confuzie, că a fost prostie, a fost tipica proastă organizare românească și necomunicare. A fost și ordine criminală, deci a fost o întenție de a pune sânge la baza unei noi societăți. Armata română și-a apărat cazărmile, nu și-a aparat orașul. S-au baricadat în cazărmi și au tras în toate casele din fața cazărmilor, le-au ciuriuit pe toate. Pentru că li s-a părut ca de acolo se trage în ei, uhm… românii care se descriu ca un popor iertător și bun, făceau diferență între morți. La morgă, unde m-am dus să donez sânge, dacă venea un camion cu morți polițai care erau înțeleși ca teroriști erau aruncați direct în iarbă, dacă erau civili, deci eroi ai revoluției, înăuntru în morgă, deci se făcea o departajare între morții buni și morții răi. În momente de genu ăsta îi vezi și minusurile unui popor, îi vezi și plusurile. Vezi cum stă lumea la coadă că s-au băgat portocale (râde) și după ce stă omu câteva ore în frig să le ia, ia punga și o dă la tancul care trece cu armata, să le dea marilor eroi, soldaților noștri, că armata e cu noi, știi? Deci am văzut toate lucrurile ăstea. Sibiul a fost dur, a fost foarte dur, a fost un oraș sub asediu și nu știa cine trage.

10453339_796471590387209_6167661318594891260_n

Foto: Dan Perjovschi

Societatea noastră democrată de aici, care ne permite să bem ceaiul, este bazată pe o crimă și în același timp pe un mare eroism, lumea a ieșit pe stradă s-au dus în puștile lor și au zis „trageți!” și ăia au tras, ăia fiind tot parte din popor, la fel de manipulați, convinși că ăia din față sunt unguri, că vor Ardealul, deci a fost o manipulare de asta tipică care s-a lăsat cu victime. Dar asta nu  scade cu nimic, îți spun, sentimentul ăla că schimbi istoria, că oamenii ăia pe stradă pot să modifice ordine, e fenomenal. Uhhmm, e o energie cam ca la votul ăsta de acum, că simți că vine așa un val și n-ai ce sa-i faci. Totul se spulberă. Toată societatea românească, toți erau că*ați de frică la fund. Toți și ăia din jurul lui Ceaușescu, toți.

Marii bărbați ai nației și tancurile lor rusești cam tresară un popor așa, domnii generali, știi? Păi sunt bulevarde cu Milea, cum se numesc, ăla a tras în oameni, domnu Milea și noi îl avem ca bulevard. Dacă te duci mai jos aici spre sala Dalles, înainte de sala Dalles, ai să vezi, e un club de noapte și dacă îi deschizi ușa, acoperă crucea eroului care a murit ca și clubul ăla să existe. Aici în București a fost un moment extrem de important cu baricada de la Inter, dar, no, lumea uită și poate că așa e bine, șă uiți și mergi mai departe că asta e societatea, mergem mai departe.

(…)uhm, luam un fel de hârtie și o „caroiam” așa și puneam în fiecare pătrățel câte o mutră de om  diferită și era așa, ca o chestie japoneză și ăia de la cenzură nu știau cum să se uite la lucrările mele.

BM: Pe parcursul anilor, presupun că ați încercat mai multe ilustrări ale conceptelor dumneavoastră. Cum ați ajuns la stilul pe care îl aveți în prezent?

DP: Eu am făcut 12 ani de pictură, te-ai uitat cumva, m-ai google-it, să vezi ce fac? Deci, eu acum desenez, vezi, alb și negru și sunt așa, la primă vedere, comics, graffitti. Am făcut acești 12 ani și mi-am dat seama că sunt un pictor medicru, dacă nu, chiar total neinteresant și am încercat să am un limbaj în care să mă simt mai acasă, și mi-au trebuit niște ani și am ajuns la grafică, la alb și negru, un pic mai decorativă pe vremurile alea comuniste, doar făceam…uhm, luam un fel de hârtie și o „caroiam” așa și puneam în fiecare pătrățel câte o mutră de om  diferită și era așa ca o chestie japoneză și ăia de la cenzură nu știau cum să se uite la lucrările mele și…lucram așa, foarte repetitiv, doar alb și negru, grafic, la început un pic cu puține culori și pe urmă am renunțat la ele. Am avut un traseu, să spunem, foarte lung, am început să mă desprind de felul în care am învățat să fac artă imediat ce am terminat facultatea și mi-au trebuit zece ani. Am terminat în 1985  și în 1995 am făcut primul desen pe zid direct la New York, ăăă, cu tipul ăsta de carioașe așa. Și atunci am știut că, cumva, ăsta e un limbaj interesant, am avut și succes, lumea a rezonat foarte bine, eu m-am simțit bine. Și practic din 1995, undeva în 2003 am avut primul proiect cu desene pe care le vezi tu acum pe pereți pe google direct pe pereți mari într-un spațiu foarte mare în Germania. Și atunci am simțit că e un limbaj consolidat și de atunci îl fac continuu.

(…) eu nu spun că ce fac eu e mai bun, e… altfel.

BM: De-a lungul carierei, s-a întâmplat să întâlniți oameni care să nu înțeleagă și să nu accepte ceea ce faceți?

DP: Da. Uite, de exemplu, ia interviu profesorilor tăi din facultate și din liceu și s-ar putea să nu înțeleagă ce fac eu acum, să li se pară că nu e artă și în felul în care este construită cultura prin care judecă, nu e artă. Uhm, eu nu spun că ce fac eu e mai bun, e… altfel. Lumea mea e mai deschisă și mai diversă, lumea lor este mult mai ordonată și ierarhică. La mine nu există aceste categorii, știi? Eu sunt actor într-o scenă de artă contemporană mondială care e foarte tolerată. În care poți intra și tu cu reportofonul tău, căci momentul în care îmi iei interviu, e un act, actăm, avem o poziție la masa asta, stăm ca două sculpturi vii. E un teritoriu în care orice, orice expresie sau gândire poate veni, și științifică și religioasă și de oricare. Uhm, și de asta e și interesantă arta. Am fost confruntat cu întrebări „ce e asta?” „de ce așa?”, unora li se par niște prostii, alții se și irită că trag toata viața să deseneze cât mai bine un pahar cu apă și mă invită pe mine muzeul X să îi mâzgălesc pereții cu carioca. Și e o frustrare aici, pentru că dacă înțelegi lumea așa, foarte îngust, ai și mari frustrări. Eu nu ocup pereții nimănui, eu ocup pereții mei.

Sunt un fel de jurnalist vizual, știi? Mă duc să fac un fel de ziar orizontal pe pereții unui spațiu. Fac presă, ca tine.

10429844_804375806263454_7899700879424694704_n

Foto: Dan Perjovschi

BM: E vorba și despre ce e dincolo de desen. Care sunt mesajele pe care le transmiteți prin aceste desene?

DP: Eu desenez cu trei scenarii, un scenariu politic, un scenariu social, un scenariu cultural. Și eu desenez acest lucru pe pereții unui spațiu de cultură. Pe pereți, pe geamuri, pe tavane, pe podele (râde). E un fel de scenariu destul de simplu, să zicem în mare, dar nu are un fel de structură prestabilită, e un fel de jazz așa, o parte foarte mare de improvizație. N-am o structură armonică, să știu cam cum ar trebui să arate lucrurile dinainte de a le desena cum vor fi. Cercetez fiecare desen, câteodată ies, câteodată nu ies. Am un fel de repertoriu de desene pe care le tot rulez, că ele se adresează unor probleme care rămân valabile – imigrație, bogați, săraci, diviziunea asta middle class – deci sunt lucruri care rămân tot timpul și astea le găsești în toate proiectele mele, unele  vor fi doar adaptate locului unde sunt și timpului în care le fac. Sunt un fel de jurnalist vizual, știi? Mă duc să fac un fel de ziar orizontal pe pereții unui spațiu. Fac presă, ca tine.

Eu fac desene foarte simple, directe așa, dar care permit sensuri…

BM: Din cauza scenariilor cu care lucrați, vi s-a întâmplat să fiți acuzat că faceți propagandă prin acest tip de artă?

DP: Băi, nu în această formulă, dar da. Există o cronică a expoziției mele din New York și un articol din New York Times spune „Agitprop”, adică e (râde), uhm… nu știu cum să traduc în românește; lucrez cu stereptipurile și uneori chiar întorc pe dos aceste stereotipuri. Cum ar fi: nemții n-au umor, să zicem. Ăsta e un stereotip sau, nu știu, ce vrei tu. Și eu le iau și le folosesc…lucrurile ăstea, le întorc pe dos și așa mai departe.

Deci da, câteodată, lumea poate avea sentimentul că sunt desene didactice așa, despre ce e bine și despre ce e rău. Dar am grijă ca în toate  instalațiile mele să folosesc și desene care aduc umor, eu mai mult folosesc umorul, propaganda e serioasă, propaganda nu are umor, nu râzi. La mine râzi, câteodată e autoironie. Câteodată e foarte multă…nu e bășcălie niciodată, e autoderiziune. Fac desene foarte simple, directe așa, dar care permit sensuri. Îți dau un exemplu, e un personaj care e un kamikaze d-ăsta, are o cagulă pe cap, deci e un om care urmează să se arunce în aer și care invită la o întâlnire, pe o tipă musulmană care e îmbrăcată în burqa, nu se vede nimic din ea și îi spune „You are wonderful tonight”, deci asta e un tip de critică la o societate pe care eu nu o cunosc, o cunosc doar prin stereotipurile alea care îmi vin prin media. Și pe urmă, în  paralel cu asta, am un tip de critică la societatea din care eu vin, și care prin desene arată așa… un tip din Ku Klux Klan, care e organizația rasistă americană care la rândul lui invită o doamnă îmbrăcată în burqa, adică nu se vede nimic și el o întreabă „You are not black, right?” că problema lor este culoarea pielii, nu țoala de pe ei. Deci așa fac, încerc să fiu precis, dar în sensuri care pot fi în funcție de cultura pe care tu personal o ai, poți să interpretezi desenul meu într-un fel sau în altul, am și un nivel de citire simplu care te face să râzi și un nivel mai profund. De exemplu un personaj care îi spune unui homeless că „less is more”. Asta pare cinic, dar nu e. Este vorba despre specultura asta a noastra de acuma care e foarte pozitivă, e numai pentru învingători. Deci toate sloganele sunt bune pentru cei care înving, nu pentru cei care pierd. Eu cu asta lucrez.

Deocamdată avem o societate în care lumea nu-și permite, nu are timp sau nu consideră necesară arta ca făcând parte din viața lor. 

10344796_841479539219747_762368564539225672_n

Foto: Dan Perjovschi

BM: Cum primesc oamenii din alte țări arta contemporană, față de oamenii din România? Există diferențe de interpretare?

DP: Care e diferența dintre Samsung-ul tău și cel al unuia din America? Nu e nicio diferență, deci pe un palier nu există. Există un palier care e comun și cu arta din București și cu arta din Seoul și cu aia din Hong-Kong și cu aia din Toronto. Și pe urmă există diferențe: în unele țări, în general societatea e mai conservatoare, ca noi. Noi suntem o societate de țărani, jumătate dintre români sau 40 și ceva la sută sunt încă la țară. La țară nu există artă contemporană. Școlile noastre și școlile de tradiție de artă sunt în continuare conservatoare, comparat cu alte lucruri. Noi nu avem instituții, numai trei sau patru orașe din România au muzee mari și centre de artă sau galerii, în rest nu există că nu sunt. Nu ai pretenția să poți egala, să zicem, o țară cum e Germania unde fiecare oraș are trei, patru, cinci, șase platforme de artă contemporană. Dar există o pătură în care sunt artiști, curatori, instituții, proiecte, programe care sunt la nivel cu ce se întâmplă în lume. Și asta se transferă și pe public. Există o parte din public care e avizat, există o altă parte care nu merge decât la noaptea galeriilor să vadă artă. Și atunci când e cool. Du-te acum la Muzeul de Artă al României de aici din centru, nu ăsta de artă contemporană, ăsta mare și nu e nimeni sau sunt zece oameni prin săli… și e în centrul orașului.

Deci, asta e…Deocamdată avem o societate în care lumea nu-și permite, nu are timp sau nu consideră necesară arta ca făcând parte din viața lor. Asta e realitatea. În alte părți proporțiile sunt diferite. Pur și simplu ai fost expus mai mult timp la așa ceva și atuncea reacționezi, multă lume din România nu poate recunoaște arta contemporană pentru că nu a fost expusă. Pentru ei, arta înseamnă ceva cu ramă. Nu e ramă, nu e artă. Asta e realitatea. Uhm, aici nu e nimic de condamnat, poate că sistemul de învățământ care a rămas în urmă, poate felul în care instituțiile românești nu reușesc să comunice cu publicul, poate felul în care publicul înțelege să își trăiască viața, nu știu. Uită-te la orice fel de media în România, media vizuală și ai să vezi că orice subiect cultural vine după doișpe noaptea, dacă vine. Deci cultura nu există ca și element de discuție în societatea românească, numai dacă se întâmplă o tragedie, un incest, ceva sexual, știi? Astea sunt subiectele.

Stilul meu este adaptat unei vieți de ăstea în flux, foarte mobile, foarte elastice.

projects_85_dan_perjovschi

Foto: https://christinebednarz.wordpress.com/tag/dan-perjovschi/

BM: Ați expus în foarte multe locuri, în societăți diferite. Cum v-ați simțit atunci când ați desenat pereții muzeului din New York?

DP: Păi, până la el am desenat mulți pereți în alte muzee, așa am reușit, dintr-una într-alta. Eu am făcut parte din prima generație de artiști după căderea zidului din Berlin și după căderea comunismului, am pus în selecție arta din estul Europei și selecții care au fost în capitale europene mari și atunci am avut platforme să fiu vizibil. Pe urmă am avut un proiect, am expus în Pavilionul La Biennale di Venezia, care e cea mai mare expoziție de artă din lume, în 1999 și atunci am desenat tot pavimentul și e un pavilion mare, am desenat direct pe jos și lumea călca direct pe desen și am avut mare succes cu piesa aia. Era la Venezia, în zilele ei de vernisaj de presă de ăsta specializat, vin în general toți directorii de vânzări de arte din lume, toți editorii de reviste de artă din lume, deci cumva toată lumea profesional te vede și am fost văzut și în concecință, pe urmă, am fost invitat în alte expoziții și dacă îți vezi de treabă, dacă ai ceva de spus și ai constanță, lumea te vede și te marchează.

Dacă să zicem că ești cunoscut ca făcând, nu știu, ceai…roșu, vei fi invitat în expoziții în care e nevoie de o expertiză despre ceaiul roșu. Stilul meu este adaptat unei vieți de ăstea în flux, foarte mobile, foarte elastice. Fac acum să zicem, cam 20 de proiecte pe an, deci eu fac două evenimente pe lună cel puțin, în toată lumea și pe lângă ele mai sunt interviuri, conferințe. Lumea nu știu ce își închipuie despre artiști, dar aș putea să fac o paralelă cu tenis, să vă uitați că sunt foarte multe turnee de tenis la care trebuie să participi ca să îți păstrezi nivelul și nu contează că îți belești genunchiul, mâna, te-ai certat cu antrenorul, trebuie să îți aperi punctele. E un ranking mondial, aparții de el, trebuie să produci o artă de calitate și trebuie să fii prezent și asta e un efort constant tot timpul. Lumea se întreabă cum ai ajuns acolo, cum expui acolo, ei bine, e o muncă teribilă. Pe lângă munca în sine de expoziție, există o muncă de relaționare și promovare a acelui lucru, de comunicare despre ceea ce faci. Să îți găsești timp, nervi pentru asta. Orice chestie la un nivel profesionist e foarte grea…

În artă e puțin mai dificil că nu ai chestii compacte și poți să riști să nu fii băgat în seamă pentru o perioadă, deci trebuie să ai o mare rezistență psihică ca să treci peste perioade de astea mai aride, așa.

541905_655246254509744_1278020516_n

Foto: Dan Perjovschi

BM: Având în vedere societatea în care ați crescut, puteți face o comparație între prezent și trecut? Cum îi vedeți pe tineri astăzi?

DP: Sunt diferențe foarte mari, eu nu am avut informație deloc. Eu nu am știut ce se întâmplă în restul lumii, nu e ca acum. Nu era nimic. Ceva literatuă, un pic, sau o sursă. Aveam foarte puține date, nu puteai călători, lumea nu prea venea încoace, mai deloc. Sunt mari diferențe. În acelaști timp lumea de acum e mult mai rapidă și e un bombardament de informație, e inversul știi? Nu știi ce să alegi. E ca muzica, muzica pe care am ascultat-o eu, pe care o asculți tu, sunt lucruri diferite. Creștem cu muzică diferită. Ăăă, asta e.

Eu sunt un tip optimist, cred că în orice domeniu, dacă ai drive-ul ăsta în tine, o energie în tine și te ții de lucrul ăla așa, e imposibil să nu reușești. Mai devreme sau mai târziu, niște lucruri se vor lega. În zona de artă și nu numai. În artă e puțin mai dificil că nu ai chestii compacte și poți să riști să nu fii băgat în seamă pentru o perioadă, deci trebuie să ai o mare rezistență psihică ca să treci peste perioade de astea mai aride, așa. Dar altfel,d acă ești un pic  curios, dacă fructifici sursele informației și ai cât de cât un focus ca să nu te lăbărțezi în tot felul de chestii, e imposibil să nu iasă ceva.

Uită-te și tu, e o insulă, nimeni nu merge pe insula aia, e o chestie izolată în mijlocul orașului. Cine merge acolo? Nici buruienile nu cresc, numai Catedrala Mântuirii Neamului crește acolo.

BM: Părerile sunt împărțite vis-a-vis de comunism. Unii ziceau că era mai bine că aveau loc de muncă sau casă, alții, evident, ziceau că era rău.

DP: Nu știu cine zice că era mai bine că ei uită anumite lucruri. Sigur, eu sunt artist, deci pentru mine a fost infernal. Pe de altă parte, să știi că trebuia să te umilești pentru o butelie  ca să ai gaz să poți să îți gătești, erau pe cartelă lucrurile. Soția mea era studentă aici și ca student nu ai cartelă, deci n-aveai zahăr. Nu trebuia să își gătească, trebuia să mănânci la cantină unde era o mâncare oribilă. Lumea uită astea. Când sora soției mele avea copiii mici, stătea la coadă toată noaptea pentru lapte. Eu nu cred că cineva care a trăit lucrurile alea se poate gândi că era mai bine. Era o umilință totală, nu aveai șansa sa îți alegi ceva. Și cei din industrie la rândul lor aveau un șef de echipă care avea un șef de la partid peste el și era un bou. Și toți trebuiau să își muște buza de nervi că nu aveau voie și nici curaj să zică ceva șefului de la partid. Să își aducă aminte ce se căcau pe ei de frică. Asta trebuie să iși aducă aminte, iar cei care au infruntat, au dispărut. Câns s-au revoltat muncitorii de la uzinele 23 August din Brașov, mai celebrează cineva în zilele de azi că i-au făcut praf și pulbere și trimiși în toate părțile țării? Că s-au revoltat că nu le-au dat salariul comuniștii. Să se gândească poporul român care are nostalgia comunismului că se lucra și duminica. Pentru ce? Pentru o absurditate. Toată lumea știa că se fură și se minte și totuși jucau teatrul ăsta. Foarte puțină lume a reușit să îl înfrunte sau au fugit din țară cei care au făcut-o.

Sigur că există nostalgia aia că după ce terminai studiile primeai un loc de muncă, dar multe familii s-au despărțit din cauza asta că nevasta era repartizată în Ardeal și soțul în Moldova și îl durea în fund pe Partidul Comunist Român de familia tânără. Ca să ajungi la soț înapoi, trebuia să dai mită, să îți dea negație pe postul ăla, deci era o corupție generalizată. Care era de la pachetul de țigări până la post și până la anticoncepționale. Să nu îmi vorbească mie de nostalgiile astea că le tremura pipota în ei. Că la avort aresta și pe doctor și pe seful spitalului și pe pacientă cu tot cu făt. Se poate? Despre astea vorbim. Când erau toți duși pe stadion să facă d-ălea că vrei că nu vrei trebuia să faci cu corpul tău omagiu dictatorului. Cum e?

1292863_888981211136246_7207169231802347464_o

Uite, Casa Poporului, construită pe sănătatea părinților tăi. Și ca părinții tăi să o vadă trebuie să plătescă bilet acum. Ar trebui să fie liberă. Ar trebui acolo să nu fie Parlamentul, acolo ar trebui să fie Muzeul Comunismului, ar trebui să fie sediile tuturor asociațiilor care luptă pentru drepturile omului și așa mai departe. Și eu nu mă duc în Muzeul Național de Artă Contemporană. L-au inaugurat în campania electorală a domnului Năstase, așa cum Teatrului Național i s-a tăiat panglica, deși nu e gata, în campania electorală a domnului Ponta. Încă o dată e aservită cultura la picioarele politicului. E nevoie de asta? Păi nu am învățat nimic în 25 de ani? Nu am să mă duc acolo pentru că este unul din cele mai nefericite posibile locuri. Uită-te și tu, e o insulă, nimeni nu merge pe insula aia, e o chestie izolată în mijlocul orașului. Cine merge acolo? Nici buruienile nu cresc, numai Catedrala Mântuirii Neamului crește acolo. Nu se poate, gândește-te când a fost protestul cu Roșia Montană, s-a făcut lanțul de oameni în jur, îți trebuie 5000 de oameni ca să faci un lanț. Deci era un protest împotriva claselor politice și arta era de partea lor, nu era de partea noastră, era dincolo de zid. În schimb există o divizie a Muzeului de Artă Contemporană, care se cheamă Anexa, care e în oraș aici. Sunt două etaje unde este arta tinerilor și mă duc acolo. N-o să calc acolo în oribilitatea aia.

După părerea mea, arta e ceva profund și politic și un statement despre viață, nu e că îți decorez eu ție Palatul imbecil. Cine a avut ideea cretină și restul lumii o acceptă că ăla este simbolul inteligenței și arhitecturii românești, păi nu este adevărat. Aia este o malformație, un cancer, o tumoare foarte mare. Aia nu reprezintă arhitectura românească și nici măcar estetica sau gândirea, nu e, este visul unui nebun. Dacă vreți să faceți democrație și artă în visul unui nebun, faceți, dar fără mine. (râde)

Sfârșit

signature200final

10877494_891710350863332_1965652319_n

Cover artwork © Laurențiu Zloteanu

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s